Informaţii generale

Urolitiaza reprezintă o condiţie frecvent întâlnită în practica medicală. Astfel, se estimează o prevalenţă de 5% a calculilor urinari în populaţia generală, cu o incidenţă anuală de aproximativ 1%. Bărbaţii sunt afectaţi de 2-3 ori mai frecvent decât femeile prezentând primul episod al bolii la o vârstă medie de 30 ani. Femeile înregistrează două vârfuri în ceea ce priveşte vârsta de debut, la 35 şi respectiv 55 ani. Fără aplicarea unui tratment preventiv rata de recurenţă a calculilor de oxalat de calciu creşte în timp, ajungând până la 50% în decurs de 10 ani.

Calculii renali sunt depozite minerale cristaline ce se formează în rinichi. Aceştia se dezvoltă din cristale microscopice în anşa lui Henle, tubii distali sau colectori se pot mări dând naştere la fragmente vizibile¹. Primul fenomen în apariţia calculilor este suprasaturarea urinei în următorii constituenţi: calciu, oxalat şi acid uric. Cristalele sau corpii străini constituie un centru în jurul căruia ionii din urina suprasaturată formează structuri cristaline microscopice².   

Alături de concentraţia crescută de ioni în urină, scăderea volumului şi pH-ului urinei precum şi reducerea nivelului substanţelor care inhibă în mod natural formarea calculilor (citrat, magneziu, mucoproteinele Tamm-Horsfall, bikunin) reprezintă factori favorizanţi pentru dezvoltarea urolitiazei¹.

În funcţie de cantitatea şi tipul materialului care cristalizează precum şi de locul în care se produce acest fenomen, calculii pot avea o formă rotundă, ascuţită sau un aspect neregulat, ramificat (calcul coraliform). De asemenea dimensiunea calculilor poate varia foarte mult astfel că aceştia pot fi la fel de mici ca un grăunte de nisip sau pot avea mărimea unei perle.

Compoziţia calculului depinde de tipul substanţelor prezente în exces. Poate fi vorba de o singură substanţă chimică sau de compuşi diferiţi dispuşi în mai multe straturi (compoziţia centrului poate fi complet diferită de aceea a straturilor periferice).

În majoritatea cazurilor (95-97% din cazuri) calculii renali au în compoziţia lor următorii compuşi chimici:

Aproximativ 75% dintre calculi conţin calciu.

Mai puţin frecvent, calculii pot fi compuşi din:

• cistină (ca urmare a unei tulburări erediatre în excreţia cistinei);

• medicamente diverse: guaifenezin, indinavir, triamteren, atazanavir, sulfamide³.

Suprasaturarea urinei reprezintă cauza cea mai probabilă a calculior de acid uric şi cistină însă calculii ce conţin calciu pot avea o etiologie mai complexă.

Cel de-al doilea fenomen, care este cu mare probabilitate responsabil de formarea calculilor de oxalat de calciu, constă în depunerea materialului litiazic intr-un centru de fosfat de calciu de pe o papila renala – placa Randall. Fosfatul de calciu precipită în membrana bazală a anşei Henle, erodează interstiţiul şi se acumulează apoi în spaţiul subepitelial al papilei renale. Depozitele subepiteliale formate, cunoscute de mult timp sub numele de placi Randall, penetrează în final în uroteliul papilar. Treptat, se depun pe acest substrat matricea calculului, fosfatii şi oxalaţii de calciu dând naştere calcului urinar².

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi factorii de risc şi mecanismele prin care aceştia contribuie la dezvoltarea urolitiazei¹: 

 Evaluarea iniţială a unui pacient cu urolitiază trebuie să includă alături de o anamneză riguroasă şi investigaţii de laborator, cum ar fi:

Recomandări pentru analiza calculilor renali – stabilirea compoziţiei chimice a calculului in vederea unui tratament adecvat şi instituirea măsurilor de profilaxie la pacienţii cu litiază renală recurentă. Analiza se poate efectua atât pe calculi eliminaţi spontan cât şi pe cei extirpaţi chirugical^3;5.

Recipient de transport – după eliminare sau extirpare calculul trebuie lăsat să se usuce după care este introdus într-un recipeint curat; nu se vor adăuga alte substanţe şi nu se va fixa cu scotch⁶.

Metodă – analiza chimică a calculior după mojararea până în stadiul de pulbere; va fi analizată prezenţa următorilor compuşi: oxalat de calciu, uraţi, fosfaţi, magneziu, cistină⁶.

Raportarea şi interpretarea rezultatelor

Interpretarea analizei calculilor renali este complexă şi prezintă implicaţii terapeutice:

• calculi ce conţin calciu: creşterea aportului de lichide pentru a asigura un volum de urină >2L în 24 ore; reducerea ingestiei de sare (<2300 mg sodiu/zi); reducerea consumului de proteine de origine animală, consum moderat de calciu (1000-1200 mg /zi) – nu se va recomanda dietă cu conţinut redus în calciu deoarece poate determina tulburări ale metabolismului osos; consum moderat de alimente cu un conţinut ridicat de oxalaţi (spanac, căpşuni, nuci, rubarbă, germeni de grâu, ciocolata neagră, cacao, ceai-decoct) cu limitarea ingestiei de vitamina C (<1000 mg sodiu/zi); consum crescut de băuturi cu conţinut crescut în citraţi (limonadă, suc de portocale) – această ultimă recomandare este însă controversată. Dacă pacienţii prezintă niveluri scăzute de citrat urinar se poate administra citrat de potasiu. Pacienţii cu hipercalciurie refractară la dieta hiposodată pot beneficia de tratamentul cu diuretice tiazide.
• calculi formaţi predominant din acid uric: creşterea aportului de lichide pentru a asigura un volum de urină >2L în 24 ore; reducerea consumului de proteine animale; alcalinizarea urinei la un pH>6 pentru a creşte solubilitatea acidului uric (citratul de potasiu reprezintă o alternativă la bicarbonatul de sodiu). Pacienţilor cu gută sau cu hiperuricozurie refractară la dietă li se va administra allopurinol.
• calculi formaţi din struvit: investigarea şi tratarea infecţiei tractului urinar pentru a preveni formarea calculilor.
• calculi de cistină: creşterea aportului de lichide pentru asigura un volum de urină >2L în 24 ore; alcalinizarea urinei la un pH>6.5-7; eventual administrarea de chelatori de cistină (D-penicilamina, tiopronin)^1;4;5.

Bibliografie